Început de zi şi sfîrşit de dragoste

...între neajunsurile și bucuria legate de același lucru, e de preferat să optezi pentru bucurie, fără să stai prea mult la îndoială. E regula principală a acestui joc al fericirii, atît de lung și-atît de greu de învățat și pe care mă străduiesc să-l practic din ce în ce mai rar : să alegi viața și nu refuzul vieții... Generoziatea și nu prudența...Acum și nu viitorul...Vreau să fiu o neliniștită liniștită, cu toate că încă îmi simt sufletul asemeni unui sac golit de utopia particularității...

...serile mi-au smuls clipele, una după alta, nu am putut apuca nimic, nimic opri, ca și dimineață, ca și ieri...și pentru ce?...singura concluzie la care am ajuns este ca nu sunt compatibilă cu mine însămi, dar trebuie să mă acomodez, și să-mi țin singură de urît... pentru că sunt doar eu cu mine pe acest drum, drum pe care toți ceilalți mă pierd...

...încă încerc să fac o hartă pe care să o cunosc în totalitate, dar se vor scurge clipe pînă cînd o va descifra careva...

Rătăcită întro lume congelată

Deschid ochii şi parcă m-am dezmeticit într-un infern; un spital de nebuni, unii sinistru liniştiţi, alţii sinistru furioşi...Şi mi se face o frică grozavă de această senzaţie...

Privesc în jur şi nu gasesc nimic din ce mă caracterizează...mă simt de parcă aş fi dispărut, încetul cu încetul , dintr-o dată sau pur şi simplu mă simt de parcă nu aş fi existat nicicînd...

Nu simt decît un parfum în care mă pierd, uitată de amintiri, gînduri, cunoscuţi... doar eu întorcîndu-mă întrun timp răsturnat de care mi-aduc aminte ca printr-un vis al altuia... Şi mă urmăreşte pretutindeni, ca o umbră inocentă şi totodată vinovată că mi-a răpit sufletul...Şi totuşi nu vreau să plece, îmi e greu să renunţ la el... la ea...la mine...la senzaţia de abandon, cu toate că mi-e teamă de ea...

Parcă aş fi fost în alte timpuri sau chiar acum, locuită de un „alter ego” dependent de iubire, ce iese dintr-o imensă gaură de metrou în pană de electricitate, la lumină... O lumină orbitor de puternică, ce-mi lăcrimează ochii tulburi căutînd în neant un chip ce mă umple de viaţă... S-ar părea că au trecut veacuri de cînd am zîmbit cu adevărat...

Şi ciudat, dar parcă moare în mine cineva, o personalitate morbidă, ce-i drept, dar acel cineva parcă-s eu însămi care mor.. Şi lumea mea de pînă acum parcă dispare aruncîndu-mă întro mare de falşi necunoscuţi, mereu alţii şi pretinzînd mereu că-s aceiaşi...şi e atît de greu să nu mă pierd printre ei, printre sunete, printre glasuri, să simt mereu trădarea ochiului, trădarea fiinţei mele asupra mea...

Oscilînd mereu între exact şi inexact, feţele oamenilor schimbîndu-se mereu şi haotic, mi-e teamă să vorbesc, să umblu, să mai spun cuiva ceva...Şi capăt sentimentul că la orice strîngere de pleoape se năruie în mine orice certitudine... Niciodată nu am intuit mai bine cît ne oglindim în chipurile altora propriile trăiri ca în momentul în care simt că le-am pierdut pe toate întrun haos de falsă halucinoză...Cînd simt că mi se năruie toate trăirile?...În momentul în care se clatină lumea imaginilor vii şi tot ce ştiam despre ea...despre mine...Fiindcă nici chipul meu nu-l mai ştiu...În oglindă întîlnesc mereu o alta decît mine...

cine apreciază sinceritatea?

Ne simţim bine în sinceritate; cît de mult căutam compania anumitor fiinţe, frumos de sincere! Şi totuşi, cît de greu ne este să fim sinceri… cu alţii şi chiar cu noi înşine…

De multe ori cred că e teama la mijloc şi majoritatea aleg minciuna, dar nu neapărat mereu cu gînd rău... Oricum minciuna are picioare scurte, şi atunci de ce o alegem?...Pentru că în aparenţă oamenii în general nu reuşesc să ţină piept realităţii, pentru că deseori sinceritatea răneşte neintenţionat şi contravine intereselor noastre...Şi cîteodată mulţi au impresia că sinceritatea e o slăbiciune ce îi face să decadă în văzul celor din jur, îi face să creadă că îşi pierd demnitatea, considerînd că sunt mult mai apreciaţi pentru indiferenţă sau nepăsare...

Dar nu-i aşa...pentru că şi nepăsarea doare la fel ca şi sinceritatea...şi la urma urmei dacă (probabil) oricine doreşte ceva adevărat, va trebui să obţină acel ceva cu sinceritate...sau nu?

Unii consideră sinceritatea o calitate, un atu... Pentru mine e mai degrabă un defect, pentru că e permanentă şi totodată parcă nu e deloc...ciudat nu?...Cîteodată trec prin momente ce fac imposibila refacerea zilnica a unui autoportret al meu, totul fiind acoperit de o densa nebulozitate a actualului, a prezentului...nebulozitate unde se pierd toate cu mine la un loc...Şi atunci mă gîndesc pe ce drum m-a rătăcit sinceritatea...Şi oare dacă spuneam un neadevăr, m-aş fi rătăcit tot pe acelaşi drum pe care suspin acum?

fĂrĂ tItLu

Poate doar m-am gîndit prea mult şi am vorbit prea puţin...greşeala mea?...sigur m-am rătăcit în idei şi gînduri şi am uitat de unde am plecat...nu mi-am dat seama...dar acum realizez că aş fi putut spune mai multe...