Aprind becul și mă las orbită de întuneric, îmi simt lacrimile arzînd pe obraz asemenea stropilor de ploaie ce adie purtați de vînt în bătaia soarelui...o senzație...de neînțeles...nici măcar eu nu deslușesc ce caut...dar încă simt durere...Probabil nici nu putem trăi fără asemenea simțăminte...
Am ajuns la concluzia că unii trăiesc doar pentru a fi dezamăgiți...trăim cu iluzii, cu dorința de a lua tot mai mult și cu egoismul de a nu da nimic în schimb...Dar oare după ce reușim să luăm tot, care o să ne fie următoarea dorință?...Ce să mai luăm după ce am strîns visele celor din jur, ca să nu zic „apropiați”, pentru ca nu cunoaștem cuvantul ăsta, după ce am adunat fiecare speranța spre o lume mai bună, după ce am smuls cu lacomie fiecare idee și am calcat-o în picioare?...Oare a mai ramas ceva?...
...Și cînd stai să te gandești, îți dai seama cu groază că în tot acest timp nu ai învățat nici măcar sa dai un zîmbet în schimb pentru tot ce ai adunat...:(
