si totusi... NIMENI

Azi am fost la Nimeni. Mi-a deschis chiar el, cerandu-mi iertare ca nu este acasa. Disparuse. De cand, nu stia; de aceea fusesem chemat. Nu fiindca ar fi tinut el. Ceilalti au vrut. Ma indemna sa intru – sa-l urmez. Umbla aplecta in fata, clatinat si dezmembrat, ca si cum s-ar tari agatat de el insusi. Umbla insa. Mai loveste scaunele, masa, ajunge totusi pana la urma intrun loc. Docil. Reluam. Il intreb ce stie despre el. Ca disparuse. Ce simte? Ceva ca un somn, ca un somn al altuia. Cateodata ca un cosmar. Atunci i se pare ca ar fi. Incearca o senzatie bizara , de falsa memorie si angoasa. Nu stie daca-i asa , fiindca nu a mai fost de mult si nu-si aminteste cum e sa fii.
Exact nu-mi poate spune cand si cum a disparut: incetul cu incetul, dintro data sau pur si simplu nu a existat nicicand. Mai degraba asa, desi crede a-si aminti ca intro zi a disparut cu jumatatea din dreapta a corpului. S-a miscat o vreme jumatate da, jumatate nu, izbind-o pe cealalta de lumea din jur, fara sa sufere. Apoi in alta zi, nu a mai fost deloc. (A ramas fara el?). Da. Dar s-a obisnuit asa. Te obisnuiesti cu orice.
Unii incearca sa-l convinga ca este.El insa nu poate gasi probe. Se cauta, adevarat, cateodata, asa, mai mult din amuzament concesiv fata de cei din jur. Bineinteles ca nu se gaseste. Il intreb pe cine cauta cand se cauta? Ce asteapta sa gaseasca? Zambeste usor incurcat fara sa raspunda. Sugerez: fizic, palpabil. Zambeste mai departe: Fizic! Repeta masinal: Fizic. Da. Arat lucruri, obiecte din jur... Da. Ajung toate pana la urma. La inceput imaginile mi se opuneau. Am incercat sa ma feresc de ele cand umblu. Caut locurile cu contururi putine sau deloc. Pe acolo am inteles ca pot trece cu imaginile mele. Toate ajung pana undeva. Figuri, forme, culori ... Ca si sunetele, vorbele, muzica, ritmurile...Toate fara o anume calitate. Intreb: volum, consistenta? Surade incurcat...Poate....Ce e de fapt consistenta? Volum? Continua, neasteptand raspunsul: fara o anume calitate. Ca mine. E drept – ezita – e drept ca dintre toate , o imagine ma insoteste peste tot, obsedanta. E ceea ce se spune ca ar fi corpul meu.


[Romulus Dinu]