Și totul este trecător...

Am făcut zilele trecute rost de un film pe care eram curioasă să il văd de ceva vreme...dar nu am avut niciodată răbdare...pînă azi-noapte...
...un film de dragoste pur și simplu uimitor, frumos, o poveste extraordinară care te face să trăiești alături de personaj fiecare clipă, este pur și simplu impresionant, cel mai bun film de dragoste văzut pînă acum, părerea mea, are de toate, atîtea combinații, atîtea posibilități, multă dragoste, pasiune, minciuni, lacrimi, schimbări, acțiunea este redată ba de la coadă la cap, ba de la cap la coadă...un film care are un ritm foarte rapid, o poveste de dragoste cu multe fațede și un deznodămînt perfect. Distribuție extraordinară, interpretarea personajelor este cu multă dăruire și caractere puternice... Un film romantic care sa te tina intr-un suspans si apoi sa te "plesneasca" cu o intorsatura neasteptata? Mai rar asa ceva...
Nu trebuie să-l ratați, un film de nota 10.Îl recomand cu dragă inimă!...

Scurta descriere:

Josh Hartnett este Matthew, un tanar atragator care are o slujba extraordinara si o prietena minunata. Dar chiar inainte de a urca in avion pentru a semna primul sau contract important, trecutul revine si il bantuie. Matthew da intamplator peste prietenul sau Luke (Matthew Lillard) si brusc isi aminteste de Lisa (Diane Kruger), o dansatoare frumoasa cu care s-a intalnit akm cativa ani si care a disparut a doua zi dupa ce a rugat-o sa se mute cu el. Pe masura ce povestea se complica, adevarul iese la iveala treptat.

Beneficiind de o coloana sonora exceptionala apartinand unor formatii celebre ( Coldplay, Mazzy Star, Broken Social Scene). WICKER PARK are o distributie incantatoare de actori tineri.

• Titlu: Wicker Park - Carari intortocheate
• Producator: Metro-Goldwyn-Mayer (MGM)

O desfăşurare inversă,fără subiect...

De fapt, de cînd m-am trezit, îmi arunc oră de oră praf în ochi cu fel de fel de argumente, cu teorii sufletești foarte personale și prea subtile...Și ajung la concluzia că nu trebuie să mă las amăgită de iluzii : iluziile cheamă iluzii și apoi se distrug unele pe altele...

Dar totuși tînjesc după experiențe descifrabile și după o mitologie mai limpede decît cea pe care o am...pentru că mă plictisește imperfecțiunea unei lumi în care puțini sunt aceia care reușesc să schimbe ceva prin dragoste și tărăgăneală...

Ziua aceasta, care parcă nu se mai închide, pare o țeapă intrată sub unghie...pare ceva ce a pătruns în carne și provoacă durere...Și încă încerc să aflu de ce reușesc să mă rănesc așa ușor....pentru că simt deja că iluziile se prăbușesc... :(

Început de zi şi sfîrşit de dragoste

...între neajunsurile și bucuria legate de același lucru, e de preferat să optezi pentru bucurie, fără să stai prea mult la îndoială. E regula principală a acestui joc al fericirii, atît de lung și-atît de greu de învățat și pe care mă străduiesc să-l practic din ce în ce mai rar : să alegi viața și nu refuzul vieții... Generoziatea și nu prudența...Acum și nu viitorul...Vreau să fiu o neliniștită liniștită, cu toate că încă îmi simt sufletul asemeni unui sac golit de utopia particularității...

...serile mi-au smuls clipele, una după alta, nu am putut apuca nimic, nimic opri, ca și dimineață, ca și ieri...și pentru ce?...singura concluzie la care am ajuns este ca nu sunt compatibilă cu mine însămi, dar trebuie să mă acomodez, și să-mi țin singură de urît... pentru că sunt doar eu cu mine pe acest drum, drum pe care toți ceilalți mă pierd...

...încă încerc să fac o hartă pe care să o cunosc în totalitate, dar se vor scurge clipe pînă cînd o va descifra careva...

Rătăcită întro lume congelată

Deschid ochii şi parcă m-am dezmeticit într-un infern; un spital de nebuni, unii sinistru liniştiţi, alţii sinistru furioşi...Şi mi se face o frică grozavă de această senzaţie...

Privesc în jur şi nu gasesc nimic din ce mă caracterizează...mă simt de parcă aş fi dispărut, încetul cu încetul , dintr-o dată sau pur şi simplu mă simt de parcă nu aş fi existat nicicînd...

Nu simt decît un parfum în care mă pierd, uitată de amintiri, gînduri, cunoscuţi... doar eu întorcîndu-mă întrun timp răsturnat de care mi-aduc aminte ca printr-un vis al altuia... Şi mă urmăreşte pretutindeni, ca o umbră inocentă şi totodată vinovată că mi-a răpit sufletul...Şi totuşi nu vreau să plece, îmi e greu să renunţ la el... la ea...la mine...la senzaţia de abandon, cu toate că mi-e teamă de ea...

Parcă aş fi fost în alte timpuri sau chiar acum, locuită de un „alter ego” dependent de iubire, ce iese dintr-o imensă gaură de metrou în pană de electricitate, la lumină... O lumină orbitor de puternică, ce-mi lăcrimează ochii tulburi căutînd în neant un chip ce mă umple de viaţă... S-ar părea că au trecut veacuri de cînd am zîmbit cu adevărat...

Şi ciudat, dar parcă moare în mine cineva, o personalitate morbidă, ce-i drept, dar acel cineva parcă-s eu însămi care mor.. Şi lumea mea de pînă acum parcă dispare aruncîndu-mă întro mare de falşi necunoscuţi, mereu alţii şi pretinzînd mereu că-s aceiaşi...şi e atît de greu să nu mă pierd printre ei, printre sunete, printre glasuri, să simt mereu trădarea ochiului, trădarea fiinţei mele asupra mea...

Oscilînd mereu între exact şi inexact, feţele oamenilor schimbîndu-se mereu şi haotic, mi-e teamă să vorbesc, să umblu, să mai spun cuiva ceva...Şi capăt sentimentul că la orice strîngere de pleoape se năruie în mine orice certitudine... Niciodată nu am intuit mai bine cît ne oglindim în chipurile altora propriile trăiri ca în momentul în care simt că le-am pierdut pe toate întrun haos de falsă halucinoză...Cînd simt că mi se năruie toate trăirile?...În momentul în care se clatină lumea imaginilor vii şi tot ce ştiam despre ea...despre mine...Fiindcă nici chipul meu nu-l mai ştiu...În oglindă întîlnesc mereu o alta decît mine...