A mai trecut o ora, a mai trecut o zi... Lumea mi-o strâng, ca pe un cearşaf plic, o agăţ în cui şi rămân singură cu un ceas şi o cană de cafea. Soarele, îmi păzeşte tălpile picioarelor şi mă încălzeşte cât pentru o eternitate; Soarele, cel care m-a purtat de mână chiar şi prin cele mai orbitoare, ascuţite zăpezi, îmi va încinera trupul, iar vântul îmi va împrăştia cenuşa în mare.
Toate amintirile se dizolvă ca zahărul în cafea. Un amestec de zâmbet dulce-amărui şi o lacrimă de pelin inundă întreaga cameră, iar eu încerc să ajung la mal, mereu, să pot privi ceasul şi să cronometrez eu secundele existenţei mele, ce aleargă haotic. Când iau o gură de aer, încerc să-l înghit, să-l ţin prizonier în gâtul meu, să ating, prin el, toate locurile unde am respirat, tot geamătul naturii, toată iarba pe care am mirosit-o şi tot aburul de vin fiert pe care l-am cuprins într-o deschidere de gură. Marginea cănii de cafea miroase a buze, a sare din mare şi a mandarine.
Ninge în camera pătrată ca o cutie, chiar la mijlocul lui aprilie, ca şi cum anotimpurile s-ar succeda cu fiecare oră ce trece, prinsă în plasa palmelor mele ca şi fluturii. Ninge şi îmi simt părul ud, ca în prima zi a anului, ca la prima ninsoare cu braţe împreunate, îmi ating nasul şi îl simt rece, îngheţat, topit sub căldura striatiilor buzelor uscate.
Marea îmi este aproape, o aud când aşez capul pe podea; am trupul fragil ca un castel de nisip şi oasele-mi sunt scoici cu forme neregulate. Toate simţurile înnebunesc şi se amestecă, imaginile se contopesc şi toată viaţa mea devine o electrocardiogramă. Liniile subţiri ce-mi conturează trăirile se aliniază, asemenea unor copii spânzuraţi, orbi, surdomuti. Inima se opreşte odată cu ultima bătaie de ceas, explodează în miliarde de cioburi, dar încă trăiesc...
Beau ultimul strop de cafea şi vreau să visez iar. Vreau să se termine şirul ăsta aparent nesfârşit de nopţi molcome, încete, adormite, de somn fără dimineţi concrete şi fără vise. Vreau o dimineaţă lungă şi o cană de cafea cu mult lapte, rece. Vreau un vis care să-mi placă, şi să nu se termine vreodată.
Vreau doar sa fiu fericită, de fapt...
